Şi o să vină o fetiţă cu bocanci în formă de vacă şi va spune: uite ce de ugere zboară pe cerul Berlinului. Uite cum Angus cel care acordează piane este vizitat de un neamţ, de ăla cu memoria, îl ştii, îl cheamă Alzheimer, vine călare pe un arici şi ţepii îi ies prin fulgarin. Când aterizează undeva, închide ariciul într-o cutie neagră şi patriot, cum e, îşi caută noi prieteni de joacă. Sunt multe cutii pe lumea asta: cutia poştală în care primesc o scrisoare de la cineva de pe Klosterstrasse 2B,  cantonul Zug, cutia cu chibrituri care ascunde adesea o fetiţă albastră pe nume Matilda, cutia Pandorei şi blestemele ei matusalemice, cutia care ascunde un inel şi monstrul zice acum vă declar soţ şi soţie, poţi săruta mireasa, cutia-romanul lui Günter Grass, cutia în care vânzătorul îşi ţine marfa, iepurele rârâit şi minunatul său morcov pe nume Carrot, cutia asta invizibilă din care iese un puhoi verde şi va sparge acest zid de ziare şi de mănunchiuri de blană. Şi noi ? Ţinem în mână un castronaş plin cu sînge, îl celebrăm pe Oskar Pastior şi ne gândim la profesorii ăia simpatici denumiţi DINOZAURII.

cutie

Angus vorbeşte nemţeşte cu Nora. Ciuperca e un fel de carne, se pune pe plita fierbinte aşa cum pui bucăţica de şvaiţer în capcana pentru şoareci. Mi-am adus aminte. Pisica este cel mai rău animal din lume. Geneticienii spun că se trage din regnul scorpionilor, dar asta se întâmpla cu milioane de ani în urmă. Ziceam că mâţa e rea pentru că mereu chinuieşte şoarecii. Pisica e bună într-o singură zi. Doar de Crăciun, când îi face un cadou şoarecelui. Ghici ? O capcană fioroasă pentru a-l extermina. Casa Metiusalem este casa din acestă poveste. Era străbătută de mii de şoareci, dar niciodată nu mă jucam cu ei. Îmi era milă de ei. Tovarăşii mei de joacă se numesc Matilda şi Matilda. Mereu se ceartă între ele. Matilda cu Matilda cu Matilda cu Matilda cu Matilda cu Matilda cu Matilda cu Matilda Matilda cu Matilda cu Matilda cu Matilda cu Matilda cu Matilda cu Matilda cu Matilda şi nu ajung la nicio înţelegere. Dacă stau să mă gândesc mai bine şi nobleţea e un şoarece cu dinţii tociţi şi Matilda e un fel de şoarece cu bocănciori de lemn. Poştaşul are şi el bocănciori de lemn, nu ştiai ? Pe lumea asta toţi cei care duc mesaje importante sunt nişte mesageri ai instinctului şi în acelaşi timp şi ai morţii. Vin ca nişte berze de mărime umană şi cară în cioc un bebeluş stacojiu care a înghiţit toată cutia cu mesaje. Cum reuseşte oare ? E duminică şi poştaşul vine cu o scrisoare de la Matilda. Mi-ar plăcea să public o scrisoare a Matildei, cu sau fără Matilda înăuntru. Cred ca aş fi în stare să violez intimitatea noastră şi să public prima scrisoare pe care mi-a trimis-o. Mă iubeşte. Dacă public aşa ceva se va închide într-o stridie toată viaţa şi mă va bântui de acolo într-o cadă plină ochi cu lapte. O să mă înec, laptele o să se acrească în plămânii mei.

Dacă mor în cadă, Jim Morrison va fi mândru de mine, va cânta pe mese pentru mine, va face un alt război pentru mine. Nora îmi aminteşte de un poet tânăr, unul dintre cei mai buni din generaţia postdouămiistă. Se numeşte Teodor Dună. Are ceva cărţi pe la Editura Vinea, dar nu l-am citit. Nora îmi spune că tipul ăsta, scrie o carte cu un mic erotism între o fetiţă şi un bărbat, chestie care nu mă atrage în niciun fel… Partea cea mai interesantă e imaginea cu fetiţa care udă cu lapte un mesteacăn – e dulceagă ideea, dar mă gândeam să toarne toată cada mea cu lapte la rădăcina faimosului mesteacăn şi astfel o să se facă mai alb. Apoi vor veni vacile revoltate şi îşi vor cere drepturile lor de vacă:

–          Auzi surato, uite ce face ăsta cu laptele nostru cel preţios !

–          Ce o să mai punem pe masa copiilor ?, spuse alta.

–          Vor expira contractele noastre cu firma de brânzeturi !

–          Ar trebui lichidat ! Închis ! Ghilotinat !

Dar mesteacănul creşte mai bine aşa. Are calciu şi este mult mai alb. Nora a scris şi ea despre un mesteacăn şi despre o fetiţă… cu o mie de riduri. La cei 75 de ani ai săi e foarte uşor să-ţi scoţi din creier un erotism vag în aparenţă, dar destul de puternic să ridice ca din morţi inspiraţia cuiva. Aşa e Nora, dacă vrea să se creadă zepellin, asta devine… apoi îşi ia zborul. A scris despre un mesteacăn pe nume Beroza. Sună aiurea ca şi cum ar fi: tuberoza, sau euberoza, sau noiberoza… habar n-am. Eu mi-am imaginat două fetiţe care îmbrăţişează acest mesteacăn. Dacă tai mesteacănul cu un bisturiu pe din două vei obţine o imagine în oglindă, adică o singură fetiţă pe faţă şi pe dos. Nora i-a dedicat cartea acestui mesteacăn. Eu vreau să dedic o carte unuia care plantează un mesteacăn negru lângă cel cu lapte. Am asta în sânge.

Matilda cea albastră se gândea la maşina lui Hitler expusă undeva în Berlin. Angus se gândea la toţi idioţii care vin să se pozeze cu maşina lui Hitler, cu locul în care a fost buncărul lui. La oasele lui Hitler nu s-a gândit nimeni ? Und Hitler war eine Birke. Uite planul meu: intrăm în locul cu pricina, furăm maşina lui Hitler şi o transportăm printr-un tunel subteran până-n România. Vameşii nu vor mirosi nimic. Apoi putem goni nebuneşte pe Calea Victoriei, toţi se vor uita la noi, toţi ne vor iubi, toţi ne vor diviniza pentru că ne vor vedea la televizor. Ne vom pierde ca nişte vrăjitoare care îşi topesc carnea pe rug. Vom planta un mesteacăn şi vor veni soldaţii din Schutzstaffel să-l ude, cu ce anume nu se ştie… Günter Grass va veni ca un şobolan şi va uda cu propriul lapte. Asta nu e ficţiune, mi-am zis. Numele mesteacănului meu este Necroza. Îl hrăneşte pe Hitler acolo jos în pământ. Rădăcinile mesteacănului îi intră lui Hitler în vene. E fericit şi atunci când va prinde puteri ne va extermina pe toţi, ne va face zob ca pe nişte cartofi fierţi. Ce-ar fi dacă aş lua premiul Nobel că am scris idioţenia asta ? Mi-am adus aminte de Herta Müller – cea care a luat Nobelul pentru Literatură anul acesta şi de toţi idioţii care au zis că Herta e a românilor. Cred că nicio persoană din lume nu a înveninat România mai mult decît Herta Müller. Şi bine a făcut.

Mâine se va vinde pe piaţă o cutie de lapte pasteurizat şi pe spatele cutiei va fi o reclamă specială cu poze de copii dispăruţi, în speranţa că vor fi găsiţi. Şi micuţul Adolf era printre ei , îşi sorbea liniştit laptele din cafea.