Orasul ăsta e absent, mă urmarește cu gluga trasă pe față și ochelari de soare Ray Ban iar în momentul în care mă opresc să îl ascult și să îl bag în seama, fie și doar în joacă, descopăr că e absent. Fie se ascunde de mine fie a plecat cu o clipa mai devreme să urmarească alți bărbați și alte femei, fie s-a săturat. Uneori am senzatia că se aruncă în cîrca mea și rîde în sinea lui de acolo în timp ce eu mă învârt ca un turist pierdut, cu harta în mînă, în piața victoriei. Uneori am senzația ca orașul rîde de mine. Atunci mă dezbrac și plec.

Nu am nevoie de înca un suflet dar a o cunoaște înseamnă a o iubi nelimitat, la maxim, cu tot ce pot și încă ceva pe deasupra. Dacă încerc să desenez sau să scriu un scenariu, imaginile se reduc la cadre rapide și pline de culori, psihedelice, în care dansez ca o molie atrasă de o lumînare parfumată.

Uneori simt ca am de ales între orașul care m-a crescut, care mi-a oferit conștiința, muzica și dumnezeii de stradă, saltimbancii maidanelor care nu știu clipa în care trotuarul lor se poate dărîma și Dumnezeul pe care mi-l propovăduiește cu dragostea ei, un Dumnezeu atît de real încât îl depășește și pe cel cu care mă urc în fiecare zi în autobuz. Am nevoie de un oraș sau de un Dumnezeu?