Locurile în care se întâmplă lucruri ieşite din comun în mod regulat îmi schimbă percepţiile despre normalitate. Nu mi se întâmplă numai mie ci şi vouă. Nu ştiu de ce dar ştiu de cînd am senzaţia că poveştile de dragoste cele mai frumoase încep în tren. Un roman mi-a transpus starea asta de normal. Eram în liceu şi citeam un roman cu coperţi lucioase, roz pal, roman care începea povestea de dragoste dintre cei doi în tren, într-un tunel, cu un sărut în întuneric. Mi l-am amintit ieri, în penultimul vagon al acceleratului Braşov-Bucureşti, în timp ce treceam prin tunelul lung de dinainte de Predeal. Erau trei compartimente cu 10 oameni.

Pînă la Predeal, fiecare compartiment s-a umplut cu cîte un om, de parcă regulile călătoriei conţineau şi distribuţia egală de călători la numărul de compartimente. De parcă oamenii fug de oameni. De parcă nimeni înafară de mine nu a mai citit romanul ăla al cărui nume nu mi-l amintesc, de parcă oamenilor le place să fie singuri. Ataşaţi amintirea mea cu imaginea oamenilor ieşind din cele trei compartimente şi împărţindu-se fiecare la cîte 6 scaune ale unui compartiment. M-am gîndit cînd am ajuns la Buşteni că dacă toată călătoria se întâmpla într-un tunel, oamenii nu ar mai fi fugit unul de altul.

În pădurile de lîngă Codlea

Poveștile frumoase nu țin cont de locuri sau momente speciale iar ăsta e un lucru ce mă face să zîmbesc. Uit uneori cît de frumoasă poate fi viața într-un loc uitat de lume și micuț, nu că nu aș ști asta, nu că nu sunt cel care pleacă exact cînd are chef și se întoarce cînd are chef, dar îmi prind urechile în lucrurile care trebuie făcute, în urgențe și necesități și fac ceea ce faceți și voi, mă consumă ceea ce vă consumă și pe voi, orașul, metroul, obor, trotuarele, praful, gălăgia, aceste mărunțișuri care ne-au invadat fără să ne întrebe.

Plimbarea pe care am făcut-o astăzi pe dealurile din jurul orașului Codlea a fost una din cele mai frumoase plimbări pe care le-am făcut vreodată. Am ajuns de la etajul doi al unui bloc într-o pădure în care nu mai fusesem niciodată, m-am întins pe spate și am simțit alunele căzute din copac cum se strivesc sub mine și am rămas așa preț de cîteva minute.Da, a fost frumos, am simțit cum îmi iese orașul din minte și din trup. Ce a urmat a fost un somn de două ore, o masă copioasă cu familia Huerta, o discuție liniștitoare de pe balcon cu cineva mai apropiat cu 200 de km, un film bun iar acum mă pregătesc pentru un somn la fel de plăcut ca ziua pe care am încheiat-o. Noapte bună:)