Cînd am cunoscut-o prima dată, îmi era frig, tremuram sub soarele rece îmbrăcat cu două tricouri şi un hanorac verde. Lanţul dintre două buzunare atîrna ca un bolovan pe şold iar rucsacul meu era o piatră de moară. Nu dormisem o noapte întreagă dar făcusem 626 de kilometri. Îmi părea că are ochi mici, apoi citind o carte am adăugat vocabularului meu jucăuşi după mici şi automat primei ei imagini. Avea un fel de a sta în picioare foarte plăcut. Dincolo de tot ce e frumos la chip şi trup, dincolo de ce arată bine, frumuseţea ei fizică venea din interior. Nu, nu, nu neapărat om cu suflet frumos dar un om cu un suflet atît de frumos încât trupul i se schimbă după frumuseţea interioară.

Vezi și: Ce face relația dintre mine și tine

Era prima dată, şi era frig, cînd cunoşteam pe cineva căruia trupul îi explodează după cum sufletul vrea. Cineva care nu se mîndreşte cu lucrul ăsta dar care îl trăieşte. Acum o săptămînă cînd i-am povestit despre cum ea ea frumoasă am simţit un nod în gâtul ei şi mi-am dat seama că vorbesc de lucruri care pe cît sunt de ciudate la prima auzire pe atît sunt de străine de urechile ei. Am rămas uimit, a fost ca şi cum o sfîntă pictată pe pereţii vreunei biserici uitate află că e o sfîntă.