În urmă cu un an, fix un an, începeam un proiect nou cu un prieten şi fost coleg de lucru. Am plecat de la orfelinatul unde mi-am făcut facultatea, bucuros că după ce terminasem facultatea în vară reuşisem să mă lansez într-un domeniu care în timp, încet, încet avea să mă ajute să intru în domeniul meu de studiu – diplomaţia. Aveam de trecut un prag psihologic şi anume părăsirea fundaţiei, asta pentru că eram foarte obişnuit cu stilul de lucru de acolo, cu mega-flexibilitatea programului care se potrivea de minune stilului meu de viaţă semi-nomad. Astfel că schimbarea serviciului însemna mai mult decît atît, era o decizie pe termen lung. Aşa că am pornit proiectul ăsta, al unei agenţii de turism business orientated. Urma să ofertăm doar companii cu servicii care nici acum, după închiderea firmei nu există în România.

Vezi și: Prima dată, primul eșec

De ce am renunţat după 8 luni, luni în care nu am reuşit să îndeplinim niciun obiectiv din cele propuse? Pentru că într-o afacere, într-un start-up trebuie să renunţi la interesele personale sau să le preiei ca fiind personale pe cele ale afacerii. Noi nu am făcut asta, nu am acceptat că interesul companiei este interesul nostru şi că o afacere se întinde dincolo de cele 8 ore de lucru pe zi, dincolo de weekend, dincolo de salarii. Nu am ştiut asta iar în momentul în care mi-am dat seama de lucrul ăsta, a fost prea târziu. Am greşit în faptul că am pus un om fără experienţă într- poziţie înaltă, eu. Experienţă zero, cunoştinţe zero, planuri personale de viitor zero. Un om care nu ştie pentru ce se trezeşte în fiecare dimineaţă, nu ştie nici ce va face în ziua respectivă cu afacerea sa. Ce am făcut bine? Am crezut în proiect orbeşte, chiar şi atunci cînd acesta a intrat pe linie moartă. Noi am fost cei care am ridicat, am coborît, am îngropat şi apoi ne-am gîndit că oricînd poate învia. Am crezut în ceva care ne reprezenta, dar am făcut-o tîrziu.

Nu am disperat în momentul în care am închis biroul şi ne-am privit în ochi spunîndu-ne că merită să mai încercăm altă dată şi altceva. Astăzi, la un an de la început şi la 4 luni de la închidere, recunosc faptul că m-aş arunca din nou cu capul înainte într-un domeniu pe care îl cunosc prea puţin, aş lua aceleaşi hotărîri pe care le consider necesare pentru a avea succes pentru că dincolo de eşecul sau succesul unui proiect omul contează cel mai mult. Omul care învaţă din orice lovitură şi piedică, omul care ştie că eşecul unei afaceri nu este eşecul vieţii.