Întotdeauna, grupurile de studenţi, perfecţionişti prin natura stării lor, au reuşit să îmi stîrnească zîmbete şi tremur. Zîmbete, pentru că fiecare dintre ei are un mod nebun şi nervos de a visa, de a prezenta şi de a vorbi, un mod nebun de a trăi. Tremur, pentru că fiecare dată cînd întâlnesc un student mă gîndesc la genialitatea de care poate da dovadă şi de faptul că am să îi vorbesc unuia care poate cunoaşte deja absolut toate lucrurile despre care vreau să îi spun…şi atunci care mai e rostul meu acolo? În final, trăiesc toată această excitare psihică şi nerv pentru că îmi aminteşte de vremea cînd şi eu îi stîrneam pe alţii.

Citește și: Trenurile de noapte – Un vis urât

Cam aşa m-am simţit sîmbăta asta, cînd am fost la Someşul Rece la Conferinţa Studenţilor Medicinişti Creştini din Balcani. La Someşul Rece nu e semnal Orange, ceea ce nu e un dezastru. Te lasă rupt de lume, te lasă în linişte, învăluit de o ceaţă albă ca laptele şi de un frig pătrunzător care îţi înmoaie oasele şi te face să apreciezi căldura cănilor de ceai.

De ce am fost eu la o conferinţă a studenţilor medicinişti? Pentru că m-au chemat să le vorbesc despre bloguri and so i did. Am avut un weekend plăcut, în care am cunoscut foarte mulţi studenţi cu poftă de a face ceva folositor din meseria de medic. Dacă fiecare student la medicină ar avea perspectiva celor pe care i-am întâlnit aici, aş avea mai multă încredere în sistemul medical romînesc. Ce s-a întâmplat după? Am ajuns la Arad, pentru că altfel nu se putea.