Azi a fost o zi lungă, lungă cît un rucscac plin cu 8 tricouri, două bluze, o geacă de fîș, 2 perechi de pantaloni, o pereche de teneși albaștri cu șireturile lor albe, cîteva șosete și chiloți, lanternă, 3 saci de dormit, caiet de notițe, pachet de băieți descurcăreți cu briceag, frînghie și analgezice. O zi lungă cît un tren care pleacă trist și leneș ca un șarpe bătrîn dis de dimineață către un loc în care nu am cum să fiu în fiecare zi decît în gîndurile ei, o zi lungă cît un alt rucsac mai mic cu toată tehnica necesară, laptop, telefoane, încărcătoare, o cameră foto, mp3 player despre care mai tîrziu descoperi că e chel de baterie iar în tren nu vînd baterii, o zi lungă cît nenumărate convorbiri la telefon, nenumărate destăinuri asemenătoare cu cele din spuma zilelor, cînd covorul se transformă în oaie și cînd nufărul copleșește plămînii.
Citește și: Vara nu am nimic de pierdut
O zi lungă cît o cușetă călduroasă printre dealuri nu știu cît de pictate dar cu siguranță căzute din cer peste pămîntul care altfel ar fi putut deveni doar o uriașă groapă de gunoi. Dar Limburger nu va stăpîni pămîntul.
Pentru că ziua nu se va sfîrși decît mîine dimineață la ora 5, din Bratca în Borod, eu vă anunț că sunt în vacanță și că motivul pentru care nu mi-am luat cortul cu mine este că l-a luat Iulian, el a plecat de dimineață. Nu am să vă las singuri. Am să vă scriu zilnic despre cum se doarme cu ursul, cum se sare în căpița cu fîn, cum se face un seminar de teatrul într-o poiană, cum se face un seminar de blogging pe malul unui rîu nervos doar la viituri. Plus că pun și poze dacă am.
Azi a fost o zi lungă cît bandana mea cu capete de crocodil. Lungi și verzi.