Presupun că toţi ne-am întâlnit cu Ion Barbu la un moment dat în viaţă. Majoritatea l-am cunoscut în liceu, subscriu deci. Îmi plăcea la Ion Barbu(după ce l-am întâlnit şi apoi petrecut cîteva zile împreună) duritatea cuvintelor, tăria lor. Erau cuvinte care nu curgeau din gura tuturor, nu la orice fel de întâlnire,. Nu erau nici elitiste, ci doar grele, aveau o greutate fizică aproape imposibil de detaliat şi comentat. La el am înţeles că pietrele pot înlocui cuvintele şi invers.
Citește și: Cerere în căsătorie la Cenaclu
Mă trezeam în orele de romînă luîndu-i apărarea doar de dragul de a face gestul ăsta, cînd toţi îl judecau sau invers, acuzîndu-l cînd toţi îl apărau sau ignorau. Se întampla des să avem astfel de dispute, eram o clasă de real (bio-chimie) în care toţi ajunseserăm ca variantă secundă. Ne plăceau orele de romînă, locul în care învăţam să fim ironici mai mult decît miştocari. Ion Barbu nu era deloc un poet flexibil, ceea ce ne transforma pe noi, ne motiva pe noi să fim flexibili. Poate şi datorită laturii sale matematice.
Acum două seri am primit cadou o ediţie a volumul Ochean de Ion Barbu. Ediţie din 1964, cu hîrtie lucioasă, coperţi broşate şi carton de protecţie, foarte cochetă cartea şi am rămas surprins de mine rostind cuvîntul cochet referindu-mă la o carte. Iulian îmi zice că e o ediţie vintage şi că îmi dedică poezia După Melci. El nu ştie că e poezia mea favorită scrisă de Ion Barbu. Mi se pare că e o poezie care te ajută să te recunoşti dezvăluindu-ţi sentimente şi trăiri care au avut o logică în copilărie şi care s-au diluat în timp.
Vezi și: Soția Călătorului În Timp
Nu mă apuc să îi comentez poeziile lui Barbu, spun doar că îmi plac foarte mult, în continuare pentru tăria cuvintelor şi pentru amintirile copilăriei.