Niciodată nu am trăit o toamnă mai frumoasă ca cea de acum. Fiecare zi este mai frumoasă ca cea care a trecut, de parcă următoarea zi aduce cu ea sfîrșitul lumii și natura, orașele, oamenii, aerul, avioanele, dragostea, toate se revarsă deplin pe străzi ca o ultimă forțare a frumuseții, ca și cum din ultima zi a existenței sale, lumea vrea să facă un eveniment artistic pe care haosul să îl țină minte.
Citește și: Două lucruri și câteva babe
Frunzele cresc din asfalt asemenea faptelor de vitejie care cresc dintr-o poveste de dragoste, aici un pumn de frunze arse, dincolo un alt maldăr de frunze colorate ca un mușuroi, dincolo cîteva frunze lipite de bordura unui trotuar, ca o baltă de sînge care își caută un loc unde să se usuce în liniște. E ca și cum toamna, cu aerul ei rece și greu, aleargă în întâmpinarea imaginației mele pentru a o opri.
Toama e doar o țiitoare care vrea să îmi amețească imaginația, care își ridică fustele înaintea unui călător care pornește în călătoria vieții sale și nu știe că la primul colt îl așteaptă o femeie care îl va obosi pentru toată viața lui. Toamna îmi fură imaginația. Frumusețea ei îmi inhibă ca un drog, frumusețea pe care o văd cu ochii închiși, toamna îmi cotropește universul și atunci cînd sunt singur, în intimitatea camerei mele, cu muzica mea, cu lumina mea artificială, cu hainele mele aruncate ici și colo. Asta este cea mai frumoasă toamnă pe care am trăit-o pînă acum.